Dezbaterea economică românească din ultimii ani a fost dominată disproporționat de PNRR. România a primit până în prezent aproximativ 13 miliarde de euro prin acest mecanism, însă, în aproximativ aceeași perioadă, datoria externă totală a economiei a crescut cu aproape 100 de miliarde de euro.
Aceste două valori nu sunt direct echivalente contabil: datoria externă totală cuprinde statul, băncile și sectorul privat. Totuși, și componenta administrației publice a crescut puternic. Tocmai de aceea comparația ridică o întrebare economică legitimă: unde se află capitalul creat în contrapartidă cu această îndatorare?
În economie, împrumutul nu reprezintă în sine o problemă. Problema este destinația lui. Un stat poate transfera datorie generațiilor viitoare dacă le transferă simultan și active productive capabile să genereze venituri.
Cu zeci de miliarde de euro pot fi construite mii de kilometri de infrastructură rutieră și feroviară, sisteme naționale de irigații, capacități energetice de ordinul gigawaților, spitale regionale, infrastructură universitară, capacități industriale strategice și rețele logistice. Acestea rămân generațiilor următoare și sporesc productivitatea economiei.
Dar dacă datoria finanțează predominant consumul curent, dezechilibrele bugetare și funcționarea unui aparat public supradimensionat, generației următoare îi rămâne datoria fără activul corespunzător.
Aceasta este problema fundamentală a echității între generații. Literatura economică arată că datoria reprezintă un transfer intertemporal: costurile rambursării sunt împinse către viitor. Cercetările recente indică, de asemenea, că episoadele de creștere rapidă a datoriei publice tind să fie urmate de investiții și creștere economică mai slabe, în timp ce investițiile publice de calitate pot îmbunătăți sustenabilitatea datoriei.
Există însă și o dimensiune mai puțin discutată: suveranitatea economică.
Un stat puternic îndatorat nu își pierde formal suveranitatea, dar își restrânge libertatea reală de decizie. O parte crescândă din veniturile fiscale este rezervată dobânzilor și refinanțării. Crește dependența de piețele financiare, de ratingurile suverane și de disponibilitatea creditorilor. Spațiul pentru politici industriale, apărare, infrastructură sau intervenție în timpul unei crize se reduce.
PNRR poate fi considerat, din această perspectivă, o perdea de fum a dezbaterii economice românești. Am discutat enorm despre aproximativ 13 miliarde de euro și insuficient despre transformarea structurală produsă de o creștere mult mai mare a datoriei externe.
Întrebarea pe care un economist trebuie să o pună nu este dacă datoria este mare sau mică.
La fel de gravă este opacitatea modului în care această creștere de aproape 100 de miliarde de euro a datoriei externe s-a transformat – sau nu – în active productive vizibile. Vorbim despre o sumă colosală, pentru care societatea nu dispune de o imagine publică simplă și inteligibilă: ce parte a finanțat investiții, ce parte a acoperit deficite și consum, ce infrastructură și ce capacități productive au rezultat? Este greu de acceptat că această lipsă de transparență este doar întâmplătoare. Spațiul public este inundat zilnic de non-știri, false conflicte, scandaluri politice și teme fără consecințe economice majore, în timp ce problemele care pot determina viitorul României pentru decenii rămân dincolo de o adevărată perdea de fum informațională. O societate preocupată permanent de zgomot nu mai întreabă cine s-a împrumutat, pentru ce, cu ce cost și ce va rămâne după rambursarea banilor. Iar aceasta este poate cea mai periculoasă formă de opacitate: nu ascunderea informației, ci îngroparea ei sub un volum enorm de informație lipsită de importanță.
Întrebarea corectă este:
Ce active productive am lăsat în urma fiecărui miliard împrumutat?
Dacă nu putem identifica aceste active, atunci generațiilor viitoare nu le lăsăm dezvoltare finanțată prin datorie. Le lăsăm pur și simplu datoria.
