Rezumat: Acest studiu analizează deteriorarea structurală a sectorului agricol românesc, caracterizată prin transformarea marjelor de profit în cote de pierdere, pe fondul scăderii prețurilor la poarta fermei și al creșterii accelerate a costurilor inputurilor. Sunt evidențiate vulnerabilități legate de politica de curs de schimb, accesul limitat la finanțare și presiunea exercitată de rețele agroalimentare globalizate cu tendințe oligopoliste. Concentrarea pieței și practicile de dumping afectează competitivitatea producătorilor locali, amplificând riscul falimentelor. Lucrarea argumentează că securitatea alimentară trebuie tratată ca prioritate strategică, esențială pentru stabilitatea economică și socială.
Situația fermierilor din România s-a deteriorat semnificativ în ultimii ani, pe fondul transformării marjelor de profitabilitate în veritabile cote de pierdere. Nu doar cultivatorii de cereale se confruntă cu dificultăți structurale, în condițiile în care prețurile de valorificare au coborât, în unele cazuri, până la 0,7 lei/kg, sub nivelul costurilor totale de producție. Fenomene similare se observă și în sectorul zootehnic: prețul laptelui la poarta fermei a scăzut sub 2 lei/litru, iar prețul cărnii de porc în viu se situează sub 5 lei/kg. Chiar și prin includerea subvențiilor, veniturile obținute rămân, în numeroase exploatații, insuficiente pentru acoperirea costurilor operaționale și financiare.
Această presiune asupra veniturilor este amplificată de creșterea accelerată a costurilor inputurilor agricole. În ultimii ani s-au înregistrat majorări semnificative ale prețurilor la îngrășăminte, combustibili, semințe, erbicide și alte tratamente fitosanitare, precum și la energia electrică utilizată în procesele de producție și depozitare. La acestea se adaugă creșteri ale taxelor și impozitelor, care sporesc povara fiscală asupra exploatațiilor. În paralel, inflația ridicată a redus valoarea reală a subvențiilor acordate, diminuând efectul compensator al acestora asupra costurilor totale de producție.
Din perspectivă macroeconomică, problema nu poate fi redusă exclusiv la mecanismele pieței concurențiale. Un factor determinant îl reprezintă politica de curs de schimb, percepută ca fiind menținută la un nivel care favorizează importurile și reduce competitivitatea producției interne. În acest context, diferențele de competitivitate sunt parțial compensate prin creșterea datoriei publice, ceea ce conduce la o socializare indirectă a costurilor dezechilibrelor externe.
În plan instituțional, aplicarea insuficientă a mecanismelor de protecție comercială amplifică vulnerabilitățile sectorului agricol. Importurile la prețuri de dumping – definite ca practici de comercializare sub costul de producție – reprezintă o distorsiune recunoscută în teoria comerțului internațional. Absența unor verificări riguroase privind structura costurilor, trasabilitatea și standardele de producție ale bunurilor importate contribuie la accentuarea presiunii competitive asupra fermierilor locali.
Un alt element structural îl constituie accesul la finanțare. Fermierii români operează într-un mediu caracterizat de costuri ale capitalului semnificativ mai ridicate decât în statele vest-europene. În termeni relativi, dobânzile suportate pot fi de câteva ori, uneori chiar de opt până la zece ori mai mari decât cele practicate în economii cu risc perceput mai scăzut. Această asimetrie financiară afectează capacitatea de investiție, modernizare și reziliență a exploatațiilor agricole.
La nivel global, s-au consolidat rețele integrate de producție, procesare și distribuție în sectorul agroalimentar, susținute de finanțare abundentă și costuri reduse ale capitalului. Marile corporații din domeniu dispun de resursele acționarilor și sunt evaluate predominant prin prisma valorii de piață a companiei, nu exclusiv prin performanța profitului curent. Aceste entități controlează canale esențiale de distribuție și spații comerciale strategice, exercitând o influență semnificativă asupra accesului la piață. În consecință, numeroși producători independenți rămân în afara acestor rețele, ceea ce reduce capacitatea lor de valorificare a producției și le fragilizează modelul economic.
În termeni de organizare industrială, acest fenomen poate fi descris drept o tendință spre oligopolizare a piețelor agroalimentare, manifestată nu doar la nivel național, ci și global. Concentrarea puterii economice în mâinile unui număr restrâns de actori transnaționali amplifică presiunea asupra întreprinderilor mici și mijlocii, inclusiv asupra celor românești, care dispun de capital limitat și acces restrâns la rețelele dominante de distribuție. În absența unor mecanisme eficiente de echilibrare și a unor politici publice coerente, aceste structuri de piață pot contribui la marginalizarea producătorilor locali și la limitarea potențialului de dezvoltare al agriculturii naționale.
Aceste evoluții conduc, în mod inevitabil, la falimentul fermierilor și procesatorilor români, cu efecte cumulative asupra întregului lanț agroalimentar. Hrana reprezintă însă o componentă fundamentală a civilizației, iar asigurarea acesteia ar trebui să se bazeze predominant pe resurse interne. Preocuparea pentru securitatea alimentară și pentru accesul populației la produse de bază nu poate fi externalizată integral către structuri economice care urmăresc în mod legitim obiective comerciale punctuale, dar care nu au ca prioritate securitatea națională.
În situația în care agenții economici naționali sunt eliminați din piață, corporațiile dominante pot beneficia ulterior de poziții consolidate și pot majora prețurile, odată cu reducerea concurenței. Literatura de specialitate privind concurența imperfectă descrie această strategie drept o practică de penetrare a pieței prin prețuri reduse, susținute din profiturile realizate în alte segmente sau regiuni, urmată de ajustări ascendende ale prețurilor după consolidarea poziției dominante. În acest context, rolul statului devine esențial.
Securitatea alimentară nu este doar o chestiune economică, ci și una socială și politică. Accesul precar la hrană generează tensiuni sociale, iar istoria demonstrează că numeroase revoluții și mișcări de contestare au avut la bază deteriorarea condițiilor de trai, în special a celor alimentare, în contrast cu percepția de opulență a elitelor conducătoare. Prin urmare, protejarea capacității interne de producție agroalimentară trebuie privită ca un pilon al stabilității economice și sociale pe termen lung.
